Mănușa

Într-o zi de iarnă, cu zăpadă multă, un moșneag a pornit la plimbare prin pădure, împreună cu cățelușul lui alb. Zăpada făcea scrâș, scrâș sub cizmele lui. Moșul avea o pereche de mănuși roșii și calde, tricotate de nepoțica lui. Dar o mănușă a alunecat din buzunar, iar el n-a băgat de seamă. Pleosc! A rămas acolo, roșie și călduță, pe zăpada moale și albă, iar moșul s-a depărtat.

Pe acolo a venit în fuga mare o șoricică, printre nămeți. „Ia te uită, ce să fie asta?” a piuit ea. „O căsuță roșie!” Și a intrat în ea. Înăuntru era moale și cald. „Aici voi locui!” a zis șoricica. Atunci a sosit o broscuță, săltând și tremurând de frig. „Toc, toc! Cine locuiește în căsuța asta?” „Eu sunt Șoricica Ronțăiță. Și tu cine ești?” „Eu sunt Broscuța Săltăreață. Primește-mă și pe mine!” „Hai înăuntru!” Și acum erau două.

Apoi a venit un iepure, în salturi printre copaci. „Toc, toc! Cine locuiește în căsuța asta?” „Șoricica Ronțăiță și Broscuța Săltăreață. Și tu cine ești?” „Eu sunt Iepurele Săritor. Lăsați-mă și pe mine!” „Hai înăuntru!” Mănușa s-a întins puțin și acum erau trei. Apoi a venit o vulpiță, cu coada pufoasă. „Toc, toc! Cine locuiește aici?” „Șoricica, Broscuța și Iepurele. Și tu cine ești?” „Eu sunt Vulpița-Surioară. Lăsați-mă să intru!” „Hai înăuntru!” Și acum erau patru.

Apoi a venit un lup, cu năsucul rece și roșu. „Toc, toc! Cine locuiește în căsuța asta?” „Șoricica, Broscuța, Iepurele și Vulpița. Și tu cine ești?” „Eu sunt Lupul Cenușiu. Primiți-mă și pe mine!” „Hmm, bine, hai înăuntru.” Zdup! Acum erau cinci. Apoi a venit un mistreț, grohăind. „Groh, groh! Lăsați-mă și pe mine!” „Dar nu mai e loc!” „Mă strecor eu!” Zdrup! Și acum erau șase, toți strânși unul în altul.

Apoi a venit un urs mare și brun, bum, bum, prin zăpadă. „Toc, toc! Cine locuiește în căsuța asta?” „Șoricica Ronțăiță, Broscuța Săltăreață, Iepurele Săritor, Vulpița-Surioară, Lupul Cenușiu și Mistrețul Grohăitor. Și tu cine ești?” „Eu sunt Ursul Cel Mare”, a zis ursul. „Primiți-mă și pe mine. Mi-e frig.” „Dar nu mai e loc!” au zis ei. „Vă rog frumos”, a zis ursul. „Hmm... bine, fie.” Și, cu un mare zdruuuup, ursul s-a băgat și el înăuntru.

Acum erau șapte animale în mănușă. Era tare cald și tare înghesuit. Mănușa se tot întindea, și se întindea, și se întindea. Firele ei făceau cric, cric. Șoricica fusese împinsă tocmai în vârful degetului mare. „Nu-i așa că e tare bine aici?” a spus ursul, mulțumit. „Foarte bine”, a piuit șoricica. „Chiar CAM prea bine!” Și atunci, departe, au auzit un sunet: „Ham! Ham! Ham!”

Moșneagul observase că îi lipsește o mănușă. „Vai de mine, nepoțica mea a tricotat-o!” a spus el. „Hai, cățelușule, să ne întoarcem s-o căutăm.” Și s-au întors prin pădure, scrâș, scrâș. Cățelușul alerga înainte, adulmecând zăpada. Și când a zărit mănușa roșie, mare și rotundă, care se zbenguia și se legăna, a lătrat cât a putut de tare: „Ham! Ham! HAM!”

Ce surpriză au avut animalele! Au țâșnit afară, unul după altul: ursul, mistrețul, lupul, vulpița, iepurele, broscuța și, la urmă de tot, șoricica. Și hai la fugă, înapoi la căsuțele lor calde din pădure. Moșul a ridicat mănușa. Era un pic mai întinsă și încă un pic caldă. „Ce lucru ciudat”, a spus el, și a zâmbit. A tras-o pe mână și a pornit spre casa lui caldă, unde nepoțica îl aștepta cu ceai fierbinte. Noapte bună.