Băiatul care striga lupul

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Niko, care avea grijă de oile satului. În fiecare dimineață le ducea pe dealul verde, iar în fiecare seară le aducea acasă. Oile molfăiau iarba. Norii pluteau pe cer. Niko cânta la fluieraș. Iar zilele treceau foarte, foarte liniștite. — Aici sus nu se întâmplă niciodată nimic, oftă Niko. Mă plictisesc atât de tare!

Într-o zi, Niko a avut o idee. O idee poznașă. S-a urcat pe o stâncă, și-a făcut mâinile pâlnie la gură și a strigat: — Lupul! Lupul! Lupul fugărește oile! Jos, în sat, oamenii și-au lăsat uneltele din mână. Brutarul a lăsat pâinea. Țăranul a lăsat grebla. Au luat câte un băț și au alergat pe deal cât au putut de repede, gâfâind.

Când au ajuns sus, s-au uitat în jur. Nici urmă de lup! Oile molfăiau iarba, liniștite. Iar Niko se rostogolea prin iarbă și râdea: — Ha, ha, ha! N-a fost niciun lup! V-am păcălit! Sătenii nu erau deloc mulțumiți. — Nu a fost frumos, Niko, a spus brutarul. Ne-am lăsat treaba ca să te ajutăm. Și au pornit înapoi, la vale, clătinând din cap.

După câteva zile, lui Niko i s-a făcut iar plictiseală. — Lupul! Lupul! a strigat el. Ajutor! Vine lupul! Sătenii și-au lăsat din nou toate și au alergat pe deal. Și din nou, nici urmă de lup. Era doar Niko, râzând. — V-am păcălit iar! De data aceasta, sătenii s-au supărat tare. — Dacă minți, a spus bătrânul cioban, nu te va mai crede nimeni nici când spui adevărul. Dar Niko doar a ridicat din umeri.

Apoi, într-o seară, când soarele asfințea, ceva s-a mișcat la marginea pădurii. Doi ochi galbeni. O coadă cenușie. Era un lup adevărat! Oile l-au văzut și au început să behăie: — Bee! Bee! Inima lui Niko a făcut bum, bum, bum. A sărit pe stânca lui și a strigat din toate puterile: — Lupul! Lupul! Un lup adevărat! Vă rog, veniți repede!

Jos, în sat, oamenii l-au auzit. — Iar strigă Niko, a spus brutarul. — Iar își face poznele, a spus țăranul. Nu ne mai păcălește a treia oară. Și n-a venit nimeni. Sus, pe deal, oile au fugit care încotro, prin tufișuri și pe coasta dealului. Lupul a alergat după ele, dar oile erau prea iuți, și în curând lupul s-a lăsat păgubaș și s-a strecurat înapoi în pădure.

Dar acum oile erau risipite pe tot dealul! Niko a alergat în sat, cu lacrimi pe obraji. — A fost într-adevăr un lup, a plâns el, și acum oile s-au pierdut! Bătrânul cioban i-a văzut fața și a înțeles că de data aceasta era adevărul. — Vino, i-a spus blând. Și toți au luat felinare și au urcat pe deal, strigând: — Hai, oiță! Hai, oiță! Una câte una, le-au găsit pe toate, absolut pe toate.

Când ultimul mieluț a ajuns în siguranță în staul, Niko a spus: — Îmi pare rău. Nu voi mai spune niciodată o minciună ca aceea. — Știm că ai spus-o din inimă, a răspuns bătrânul cioban, și l-a bătut ușor pe umăr. Iar Niko și-a ținut promisiunea. A spus adevărul în fiecare zi și, curând, toți au avut din nou încredere în el. Pentru că adevărul este ca un felinar: îi ajută pe toți să-și găsească drumul spre casă. Noapte bună.