Scufița Roșie

A fost odată o fetiță care purta mereu o pelerină roșie, cu glugă roșie. I-o cususe bunica ei, iar fetița o iubea atât de mult, încât toată lumea îi spunea Scufița Roșie. Într-o dimineață, mama i-a zis: „Bunica a răcit. Te rog, du-i coșulețul acesta cu pâine proaspătă și miere. Ține-te de cărare și nu te opri să vorbești cu necunoscuții.” „Promit!” a spus Scufița Roșie și a pornit la drum, țopăind voioasă.

Cărarea șerpuia prin pădure, pe sub copaci înalți și verzi. Păsărelele cântau. Fluturii dansau. Scufița Roșie fredona un cântecel. Deodată, de după un copac, a ieșit un lup mare și cenușiu, cu nasul lung și cu un zâmbet șiret. „Bună dimineața, fetițo”, a spus el, cu cea mai dulce voce. „Încotro te duci cu coșulețul acela frumos?” Scufița Roșie și-a uitat promisiunea. „La casa bunicii mele, la capătul cărării”, a răspuns ea.

„Ce bine!”, a zis lupul. „Dar uită-te la florile astea frumoase! Oare n-ar vrea bunica ta un buchet?” Scufița Roșie s-a uitat. Maci roșii, albăstrele albastre, bulbuci galbeni! „Ba da, ar vrea”, a spus Scufița Roșie. Și a ieșit de pe cărare să le culeagă. Iar cât a cules ea flori, lupul a fugit iute ca vântul, pe drumul cel mai scurt, până la casa bunicii.

Toc, toc! „Cine este?”, a strigat bunica. „Eu sunt, Scufița Roșie”, a spus lupul, cu o voce pițigăiată. Dar bunica era o bătrânică isteață. S-a uitat pe geam și a zărit o coadă mare și cenușie. „Asta nu e fetița mea!”, a șoptit ea. Cât a putut de repede, s-a ascuns în dulapul cel mare de lemn. Lupul a intrat, a găsit patul gol și și-a pus scufia de noapte și ochelarii bunicii. Apoi s-a urcat în pat și a tras plapuma până la nas.

Curând, Scufița Roșie a ajuns cu florile ei. „Bunico?”, a spus ea. „Vino mai aproape, draga mea”, a răspuns din pat o voce groasă. Scufița Roșie s-a apropiat. „Bunico, ce urechi mari ai!” „Ca să te aud mai bine.” „Bunico, ce ochi mari ai!” „Ca să te văd mai bine.” „Bunico, ce dinți mari ai!” Și chiar atunci, Scufița Roșie a zărit coada mare și cenușie care ieșea de sub plapumă.

„Tu nu ești bunica mea!”, a strigat Scufița Roșie. „Ajutor!” În clipa aceea, ușa dulapului s-a deschis larg. „Ajutor!”, a strigat și bunica. Un pădurar care trecea pe acolo i-a auzit și a dat fuga înăuntru. „Afară, lupule!”, a tunat el, cu un glas puternic. Lupul s-a speriat atât de tare, că a sărit direct pe fereastră, cu scufia cu tot, și a fugit în adâncul pădurii. Nu s-a mai întors niciodată.

Bunica a ieșit din dulap și a strâns-o tare în brațe pe Scufița Roșie. „Ești bine, scumpa mea?” „Da, bunico. Dar tu?” „Acum sunt, da”, a spus bunica, râzând. I-au mulțumit pădurarului cel bun și s-au așezat cu toții la masă. Au mâncat pâine proaspătă cu miere dulce și au băut ceai cald. Iar bunica a pus florile într-un borcan, unde arătau cu adevărat foarte frumos.

Când a venit vremea să plece acasă, Scufița Roșie a mers pe cărare și n-a ieșit de pe ea nici măcar o dată. „De acum încolo”, și-a spus ea, „îmi voi aminti mereu promisiunea și nu voi mai spune necunoscuților încotro merg.” Când a ajuns acasă, mama a strâns-o în brațe cu drag. Iar în noaptea aceea, Scufița Roșie a adormit în patul ei călduros, liniștită și în siguranță, visând la flori și la miere. Noapte bună.