Bobocul cel urât

A fost odată, într-o zi caldă de vară, o mamă rață care stătea cuminte în cuibul ei de lângă baltă. Își aștepta ouăle să se spargă. Cioc! Cioc! Cioc! Din ou a ieșit un boboc galben și pufos, apoi încă unul, și încă unul. „Pi-pi-pi!”, ziceau ei. Dar mai rămăsese un ou. Era cel mai mare dintre toate. Mama rață a stat și a stat pe el. Într-un târziu, cioc! Din ou s-a rostogolit un pui mare, cenușiu și zburlit.

– Vai, vai, a spus mama rață. Nu semeni deloc cu ceilalți. Dar ce bine știi să înoți! Și așa era. Puiul cenușiu vâslea de zor la coada șirului. Dar celelalte viețuitoare din ogradă râdeau de el. „Ce boboc mare și urât!”, ziceau găinile. „Uitați ce gât lung are!”, ziceau gâștele. Până și frații și surorile lui îi spuneau: „Pleacă de aici, ciudățenie cenușie!” Iar puiul cenușiu s-a simțit foarte, foarte trist.

„Nimeni nu mă vrea aici”, s-a gândit el. Așa că, într-o seară, s-a strecurat prin stufărișul înalt. A mers și a mers, până când ferma a rămas departe în urmă. A ajuns la o mlaștină largă, unde trăiau rațe sălbatice. – Ești foarte urât, i-au zis rațele sălbatice, dar poți rămâne, dacă nu ne superi. Și puiul cenușiu a rămas singurel, la marginea liniștită a apei.

A venit toamna. Frunzele s-au făcut aurii și roșii, iar vântul a început să bată rece. Într-o seară, puiul cenușiu a văzut ceva minunat. Un stol de păsări mari și albe zbura pe cer. Aveau gâturi lungi și line și aripi albe, strălucitoare. – Oh, a șoptit puiul, ce frumoase sunt! Și-a întins gâtul în sus ca să le privească. În inimă a simțit o căldură ciudată, de parcă le-ar fi cunoscut de demult.

Apoi a sosit iarna, rece și albă. Balta a înghețat, iar puiul cenușiu tremura de frig. Un fermier bun, care trecea pe acolo, l-a zărit tremurând în zăpadă. – Biet pui, a spus el blând. L-a înfășurat în fularul lui și l-a dus acasă. Copiii fermierului i-au pregătit o cutie caldă lângă sobă și un castron cu boabe. Și acolo a stat puiul cenușiu toată iarna, ascultând pârâitul focului.

Într-un final, s-a întors primăvara. Soarele era blând, iar florile se deschideau. Puiul cenușiu crescuse mare, iar aripile îi erau puternice. „Vă mulțumesc că ați avut grijă de mine”, parcă le spunea el copiilor. Ei au deschis poarta. Și-a întins aripile și, vâjț, a zburat sus, mai sus ca oricând, peste câmpurile verzi, până la o grădină frumoasă, cu un lac albastru și limpede.

Pe lac pluteau trei lebede albe, minunate. „Or să râdă de mine”, s-a gândit puiul și și-a plecat capul adânc deasupra apei. Dar ce a văzut în apă? Nu mai era un pui cenușiu și zburlit. Vedea o lebădă! O lebădă albă, frumoasă, cu un gât lung și lin. Cele trei lebede au înotat spre el și l-au atins ușor cu ciocurile. – Bine ai venit, frate, i-au spus. Te așteptam de mult.

Niște copii au venit la lac. – Priviți! au strigat ei. Este o lebădă nouă! E cea mai frumoasă dintre toate! Tânăra lebădă s-a simțit timidă și foarte, foarte fericită. Și-a amintit cum fusese puiul cenușiu pe care nu-l voia nimeni. Acum avea o familie, prieteni și tot cerul larg. „Niciodată nu mi-am închipuit o asemenea fericire”, s-a gândit el, „pe când eram bobocul cel urât.” Și a lunecat pe apa aurie, în timp ce soarele apunea. Noapte bună.