Țestoasa și iepurele

Într-o pajiște verde trăia un iepure foarte, foarte iute. Vâjjj! Alerga de la un capăt al pajiștii până la celălalt, mai repede decât ai fi apucat să-i spui numele. Și îi plăcea să se laude cu asta în fața tuturor. Într-o dimineață însorită, pe acolo a trecut Țestoasa, mergând agale. Pas... pas... pas. Iepurele a râs: „Bună dimineața, Țestoaso! Mergi undeva? Cu viteza asta, ajungi săptămâna viitoare!”

Țestoasa nu s-a supărat. A zâmbit doar. „Poate că sunt înceată”, a spus ea, „dar ajung mereu unde mi-am propus. Hai să facem o întrecere!” Iepurele a râs atât de tare, că a căzut pe spate în iarbă. „Tu? Să te iei la întrecere cu mine? Ha, ha, ha!” Toate animalele au venit să asculte. „O întrecere! O întrecere!” ciripeau păsărelele. „Bine”, a zis iepurele. „Mâine dimineață. De la stejarul cel mare până la moara de vânt de pe deal.”

A doua zi dimineață, toți au venit să privească. Bufnița cea bătrână și înțeleaptă a ridicat o frunză. „Pe locuri... fiți gata... start!” Fâș! Iepurele a țâșnit ca o săgeată. Alerga atât de repede, că în urma lui se ridica un nor de praf. Țestoasa a pus un picior înainte, apoi pe celălalt. Pas... pas... pas. „Hai, Țestoaso, hai!” strigau iepurașii. Curând, iepurele nu mai era decât un punctișor îndepărtat, iar Țestoasa se afla tot lângă stejar.

La jumătatea drumului spre moară, iepurele a privit în urmă. Nu o vedea pe Țestoasa nicăieri. „Ha!” a zis el. „E prea ușor. Ea nu ajunge aici nici în ceasuri întregi. Am timp de un mic răgaz.” S-a întins sub un măr umbros. Iarba era moale. Albinele bâzâiau. Soarele era cald. „Doar un somnic mic de tot”, a spus iepurele și a căscat o căscătură mare, mare. Și curând a adormit dus, sforăind încetișor.

Între timp, Țestoasa mergea mai departe. Pas... pas... pas. Nu alerga și nu se oprea. A trecut pe lângă iazul unde broscuțele i-au spus: „Mergi înainte!” A trecut pe lângă flori, unde fluturii i-au șoptit: „Tu poți!” Picioarele o dureau de oboseală, dar își zicea în gând: „Încet și sigur. Încet și sigur.” Și, pas cu pas, a urcat dealul până la măr.

Iată-l pe iepure, adormit adânc, cu un fluture așezat pe nas. Țestoasa nu l-a trezit. Nici nu a râs de el. A trecut pe lângă el în liniște. Pas... pas... pas. A urcat dealul, tot mai aproape de moara de vânt. Animalele care așteptau la sosire abia își puteau crede ochii. „Uite-o pe Țestoasa!” șopteau ele. „Vine Țestoasa!”

Într-un târziu, iepurele s-a trezit. S-a întins. S-a uitat spre cer. Soarele apunea! „Vai de mine!” A sărit în picioare și a alergat cât l-au ținut picioarele lui lungi. Vâjj, vâjj, vâjj! Dar era prea târziu. Taman când a ajuns în vârful dealului, Țestoasa a pășit peste linia de sosire de lângă moara de vânt. Toți au izbucnit în urale: „Ura! Ura pentru Țestoasa!”

Iepurele gâfâia și sufla greu. Se simțea puțin caraghios. Apoi și-a întins laba. „Bravo, Țestoaso”, a spus el. „Chiar ai câștigat.” „Mulțumesc”, a răspuns Țestoasa cu blândețe. „Tu ești mult mai iute decât mine. Dar tu te-ai oprit, iar eu am mers mai departe.” Din ziua aceea, iepurele nu s-a mai lăudat niciodată. El și Țestoasa au devenit prieteni buni și au privit împreună o mulțime de apusuri. Încet și sigur. Noapte bună.