Leul și șoricica

Pe întinsa savană aurie, la umbra unei acacii mari, dormea un leu. Era cel mai mare și mai puternic leu dintre toți, iar sforăitul lui suna ca tunetul. Rrrr... rrrr... O șoricică mică trecea în fugă, în căutare de semințe. Se grăbea atât de tare, încât nu se uita pe unde calcă. Tup-tup, tup-tup, a urcat pe laba cea mare a leului și a alergat chiar peste nasul lui!

Leul s-a trezit strănutând tare. „Hapciu!” Cu o labă iute, a prins șoricica de coadă. „Cine îndrăznește să trezească regele savanei?” a răcnit el. Șoricica tremura toată. „Vai, te rog, măreț Leu, iartă-mă! N-am vrut să te trezesc. Dă-mi drumul, te rog. Poate că într-o zi te voi ajuta și eu.”

Leul a râs atât de tare, încât frunzele copacului s-au scuturat. „Ha, ha, ha! Tu? Să mă ajuți pe mine? O șoricică mititică să ajute un leu uriaș? Asta e cea mai caraghioasă poveste pe care am auzit-o în tot anul!” Dar leului nu îi era foame, șoricica era foarte mică, iar ea își ceruse iertare atât de frumos. „Hai, du-te, micuțo”, a zis el zâmbind, și a deschis laba. „Mulțumesc, mulțumesc!” a chițăit șoricica. „Nu voi uita!” Și a fugit în iarbă.

După câteva zile, leul se plimba prin iarba înaltă, în căutarea unui loc răcoros unde să se odihnească. Nu a văzut plasa mare de frânghii pe care vânătorii o ascunseseră pe potecă. Vâjjj! Plasa a căzut peste el. Leul a tras. A împins. S-a rostogolit. Dar cu cât se zbătea mai tare, cu atât frânghiile îl strângeau mai bine. „Ajutor!” a răcnit el. Răgetul lui puternic a străbătut toată savana, până departe, la râu.

Departe, șoricica a auzit răgetul. I-a recunoscut vocea! „Este prietenul meu, leul”, a spus ea. „E în primejdie!” Celelalte animale fugeau de zgomotul acela mare. Dar șoricica a alergat spre el, cât au ținut-o piciorușele ei mici. Prin iarbă, peste pietre, pe sub tufișuri, tup-tup, tup-tup, până când l-a găsit pe leu încurcat în plasă.

„Nu-ți face griji, Leule”, a spus ea. „Am venit să te ajut.” „Tu?” a zis leul, dar de data aceasta nu a mai râs. Șoricica s-a cățărat pe plasă și a început să roadă frânghiile cu dințișorii ei ascuțiți. Ronț, ronț, țac! O frânghie s-a rupt. Ronț, ronț, țac! Încă o frânghie s-a rupt. A tot muncit și a tot muncit, iar gaura din plasă se făcea tot mai mare.

În sfârșit, gaura a fost destul de mare. Leul a ieșit din plasă și și-a scuturat coama aurie. Era liber! S-a uitat în jos la șoricica cea mică, iar ochii lui erau plini de recunoștință. „Micuță prietenă”, a spus el încet, „eu am râs de tine. Am spus că o șoricică nu poate ajuta niciodată un leu. Dar tu mi-ai salvat viața. Îmi pare rău că am râs.” Șoricica a zâmbit. „Pentru asta sunt prietenii.”

Din ziua aceea, leul și șoricica au fost cei mai buni prieteni. Șoricica se plimba adesea pe capul leului, sus deasupra ierbii, iar leul avea grijă ca nimeni să n-o supere. Și leul își amintea mereu: niciun prieten nu e prea mic, și nicio bunătate nu se pierde. Sub acacia cea mare, au privit împreună cum apar stelele. Noapte bună.