Hänsel și Gretel

La marginea unei păduri mari și verzi stătea o căsuță de lemn. Acolo trăiau un tăietor de lemne și soția lui, împreună cu cei doi copii ai lor, Hänsel și Gretel. Casa lor nu era mare, dar mirosea a pâine și a brad. În fiecare seară, mama îi săruta și le spunea: „Mână în mână, micuții mei. Mână în mână, și veți găsi drumul.” „Mână în mână”, răspundeau ei, iar tata stingea lumânarea.

Într-o dimineață frumoasă, tata a plecat să taie lemne, iar copiii au mers cu el să culeagă fructe de pădure. „Rămâneți unde auziți toporul meu”, a spus el. Hänsel și-a umplut buzunarul cu pâine și a lăsat o fărâmitură ici și o fărâmitură colo, ca să marcheze drumul. Atunci Gretel a zărit o păsărică albă. Ea sărea și cânta, iar copiii au urmat-o, doar un pic, și încă un pic.

Curând, nu au mai auzit deloc toporul. „Hai să mergem pe urma fărâmiturilor mele”, a zis Hänsel. Dar fărâmiturile dispăruseră. Păsările pădurii le mâncaseră pe toate! Copacii păreau la fel, iar lumina s-a făcut blândă și aurie. Buza lui Gretel a început să tremure. Hänsel a luat-o de mână. „Mână în mână”, a spus el, iar ea a dat din cap. Departe, păsărica albă a cântat din nou, și ei au pornit spre cântec.

Într-o poiană se afla cea mai ciudată căsuță pe care o văzuseră vreodată. Pereții ei erau de turtă dulce. Acoperișul era de tort. Ferestrele erau din zahăr limpede și strălucitor. Hänsel a rupt un colțișor din acoperiș. Gretel a lins o fereastră. Atunci, din casă, s-a auzit o voce scârțâită: „Ron, ron, ca un șoricel, cine-mi mănâncă căsuța mea?” Ușa s-a deschis, și a ieșit o bătrânică mică, într-o broboadă mov.

„Intrați, intrați”, a spus ea, le-a dat clătite și i-a culcat. Dar dimineața, glasul ei nu mai era atât de dulce. „Mi-ați mâncat acoperișul”, a zis ea. „Acum veți rămâne să-mi măturați podelele și să-mi amestecați oalele, pe vecie!” Era o vrăjitoare, și încă una poruncitoare. A încuiat ușa din față și a atârnat cheia într-un cui. Toată ziua au muncit. Toată noaptea au șoptit: „Mână în mână.”

Gretel se uita și se gândea. Mai era o ușă, în spate, cu un zăvor de lemn tare. Într-o dimineață, a stat lângă ea, cu o față încurcată. „Vă rog”, a spus ea, „cum merge zăvorul acesta? Eu nu reușesc.” „Copil prostuț”, a bombănit vrăjitoarea. „Treci pe dincolo, așa.” Și a ieșit în grădină. Cât ai clipi, Gretel a împins ușa. Clic! Zăvorul a căzut. Vrăjitoarea rămăsese de partea cealaltă.

„Deschide!” a strigat ea. A zgâlțâit ușa și a bătut din picioare. Dar din copaci au venit păsările pădurii, sute de păsări, căci simțiseră mirosul de tort. Ciuc, ciuc, ciuc pe acoperiș! „Ps-ps! Fugiți! Casa mea!” a strigat vrăjitoarea și a alergat după ele, peste deal și departe, iar pădurea aceea nu a mai văzut-o niciodată. Hänsel a luat cheia din cui. Gretel și-a umplut șorțul cu turtă dulce. Mână în mână, au fugit afară, în soare.

Păsărica albă a zburat înainte, iar ei au urmat-o. Apoi, printre copaci, au auzit voci. „Hänsel! Gretel!” Două felinare se legănau pe potecă. Mama și tata îi căutaseră în fiecare zi și în fiecare noapte și nu se opriseră nicio clipă. Ce îmbrățișări! Ce pupat de nasuri! Au pornit spre casă, mână în mână în mână în mână. La cină a fost turtă dulce, și paturi moi și calde. Mama i-a sărutat. Lumânarea s-a stins. Noapte bună, micuții mei.