Greierele și furnica

Era o vară luminoasă și fierbinte. Într-un câmp mare și verde, un greiere stătea pe un fir înalt de iarbă. Cânta din vioara lui mică și zicea cântecul: „Vine vara, cerul e senin, ce zi frumoasă să nu fac nimic, tra-la-lin!” Dansa, sărea și cânta toată ziua. Soarele strălucea, iar florile dădeau din cap în ritmul muzicii lui.

Jos, pe pământ, trecea un șir lung de furnici. Fiecare furnică ducea în spate un bob de grâu sau o sămânță. Stânga, dreapta, stânga, dreapta! „Bună, Furnico!” a strigat greierele. „De ce muncești atât de mult într-o zi atât de însorită? Vino să cântăm împreună!” „Îmi pare rău, nu pot”, a răspuns furnica cea mică. „Strângem mâncare pentru iarnă. Ar trebui să faci și tu la fel.” „Iarna?” a râs greierele. „Iarna e tare departe!”

În fiecare zi era la fel. Furnicile munceau, iar greierele cânta. „Greierele, zilele se fac tot mai scurte”, a zis furnica. „Mai e timp berechet!”, a cântat el. „Greierele, nopțile se fac tot mai răcoroase”, a zis furnica. „Mai e timp berechet!”, a cântat el iar. Și își cânta la vioară în hamacul lui din frunză, în timp ce furnicile își umpleau casa cu boabe și semințe, cameră după cameră după cameră.

Apoi a venit toamna. Frunzele s-au făcut maro și au căzut din copaci. Florile și-au închis petalele și au adormit. Iarba s-a uscat și s-a îngălbenit. Într-o dimineață, greierele s-a trezit tremurând. Avea promoroacă pe pălărie! A căutat ceva de mâncare. Dar câmpul era gol. Nu mai erau semințe, nici frunze, nici iarbă dulce. „Vai de mine”, a zis el. „Vai, vai, vai de mine.”

Apoi a început să ningă. Fulgi moi, albi și tare, tare reci. Bietul greiere era flămând și înghețat. A mers prin zăpadă, cu vioara sub braț, până a ajuns la casa furnicilor. Toc, toc, toc! Furnica cea mică a deschis ușa. „Greierele!”, a spus ea. „Te rog, Furnico”, a zis el cu o voce mică, „mi-e frig și mi-e foame. Nu te-am ascultat. Îmi pare rău. Pot să intru?”

Furnica s-a uitat la greierele care tremura. Celelalte furnici s-au strâns în spatele ei. „Trebuia să muncești vara”, a zis una. Dar furnica cea mică a spus: „Acum știe asta. Iar noi avem destul să împărțim.” Așa că l-au primit înăuntru. I-au dat o pătură caldă și un castron mare cu semințe. „Mulțumesc”, a zis greierele, iar o lacrimă de bucurie i s-a rostogolit pe obraz. „Cum să vă răsplătesc vreodată?”

— Ei bine, a spus furnica cea mică, iarna e lungă și aici, jos, se face foarte liniște. Ne-ai cânta ceva? Greierele a zâmbit cu gura până la urechi. Și-a luat vioara și a început să cânte. A cântat cântece vesele și cântece caraghioase, iar furnicile băteau din palme și dansau. Toată iarna au avut mâncare de la furnici și muzică de la greiere. A fost cea mai veselă iarnă din istoria furnicarului.

Când a venit din nou vara, greierele tot cânta la vioară. Dar dimineața muncea alături de furnici, căra semințe și cânta cântece de lucru, ca timpul să treacă mai ușor. „Un pic de muncă, un pic de joc, iarna ne află gata pe loc!”, cânta el. Și când a venit zăpada în anul acela, toți au fost la căldură, sătui și fericiți. Noapte bună.