Degețica

A fost odată ca niciodată o femeie bună, care își dorea tare, tare un copilaș. O bătrână înțeleaptă i-a dat un bob de orz. „Sădește-l”, i-a spus ea. Femeia l-a sădit într-un ghiveci, și din el a crescut o floare roșie, frumoasă, ca o lalea. „Ce floare minunată!”, a zis femeia și i-a sărutat petalele. Poc! Floarea s-a deschis. Iar în mijlocul ei stătea o fetiță micuță, cât un deget. Femeia a numit-o Degețica.

Degețica dormea într-un leagăn dintr-o coajă de nucă, învelită cu o păturică din petale de trandafir. Ziua, ea vâsla într-o barcă făcută dintr-o petală de lalea, pe o farfurie cu apă, folosind două fire albe de păr de cal în loc de vâsle. Și cânta cu o voce atât de dulce și de blândă, încât toți cei care o auzeau zâmbeau. Dar într-o noapte, pe când Degețica dormea, o broască mare și umedă a sărit pe fereastra deschisă. „Ce nevastă frumoasă ar fi pentru fiul meu!”, a orăcăit broasca. Și a luat coaja de nucă și a dus-o departe, la râu.

Dimineața, Degețica s-a trezit pe o frunză mare și verde de nufăr, în mijlocul râului. „Oac, oac, tu te vei mărita cu fiul meu!”, a spus broasca. Degețica nu voia deloc să se mărite cu un broscoi și a început să plângă. Peștișorii din râu au auzit-o. „Este prea dulce ca să trăiască în noroi”, au zis ei. Așa că au ros tulpina frunzei de nufăr, iar frunza a plecat plutind pe râu și a dus-o pe Degețica departe, departe.

Toată vara, Degețica a trăit singură în pădurea cea mare. Și-a împletit un pătuț din fire de iarbă și l-a atârnat sub o frunză mare, ca să nu o ude ploaia. Mânca nectar dulce din flori și bea roua dimineții de pe frunze. Păsărelele îi cântau, iar ea le răspundea cântând. Dar apoi vara s-a sfârșit. Frunzele au căzut, vântul a început să sufle rece și au început să cadă fulgi de zăpadă. Pentru micuța Degețica, fiecare fulg era cât o pernă.

Tremurând de frig, Degețica a bătut la o ușiță de sub pământ. Era casa unui bătrân șoarece de câmp. „Biată de tine, micuțo!”, a spus șoarecele cu blândețe. „Intră în odaia mea caldă și mănâncă din cina mea.” Degețica a rămas acolo toată iarna. A măturat podeaua și a spus povești, iar șoarecele s-a atașat mult de ea. Dar vecinul șoarecelui, domnul Cârtiță, bogat și îmbrăcat într-o haină de catifea neagră, voia să se însoare cu ea. Era foarte important, dar ura soarele și florile, iar Degețica nu-l iubea.

Într-o zi, în tunelul întunecat al cârtiței, Degețica a găsit o rândunică, întinsă fără mișcare. „Îi este atât de frig!”, a șoptit ea. A țesut o păturică moale din fân și a învelit-o bine. În fiecare seară îi aducea apă într-o frunzuliță. Încet-încet, rândunica s-a încălzit și s-a întremat. „Mulțumesc, micuțo”, a spus ea. „M-ai salvat.” Când a venit primăvara, rândunica a zis: „Vino cu mine, Degețica. Urcă-te pe spatele meu și te duc într-o țară însorită.”

Degețica s-a gândit la tunelul întunecat și la cârtița cea bombănitoare. „Da”, a spus ea, „vin cu tine!” Și-a luat rămas-bun cu drag de la șoarecele de câmp și s-a urcat pe spatele rândunicii. Sus, tot mai sus au zburat, peste păduri și munți, peste marea albastră și strălucitoare. Aerul se făcea tot mai cald și mai dulce. În sfârșit, au ajuns într-o țară plină de flori, cu un palat alb lângă un lac, iar rândunica a așezat-o pe o floare albă și frumoasă.

În mijlocul florii stătea un prinț micuț, nu mai mare decât Degețica, cu o coroniță de aur și aripioare limpezi și strălucitoare. În fiecare floare locuia câte un omuleț al florilor, iar el era regele lor. „Bine ai venit!”, a spus el zâmbind. Toți oamenii florilor i-au adus daruri, iar cel mai frumos dar a fost o pereche de aripi sclipitoare. Acum Degețica putea zbura din floare în floare! Își găsise prieteni taman pe măsura ei și o casă plină de soare. Iar rândunica îi cânta un cântec vesel în fiecare seară, când Degețica adormea într-un trandafir. Noapte bună.