Hainele cele noi ale împăratului

Cu mult timp în urmă, într-un oraș cu acoperișuri roșii, lângă marea albastră și rece, trăia un împărat căruia îi plăceau tare mult hainele noi. Avea o haină pentru fiecare ceas din zi. Avea o haină pentru micul dejun și o haină pentru prânz. Avea chiar și o haină numai bună pentru stat la fereastră. Când oamenii întrebau: „Unde este împăratul?", răspunsul era mereu același. „E în garderoba lui și își probează o haină nouă!"

Într-o dimineață, doi străini au ajuns la poarta palatului. „Suntem țesători", au spus ei, plecându-se până la pământ. „Noi țesem cea mai fină pânză din lume. Și este o pânză fermecată! Cine este prostuț sau nu se pricepe la munca lui, nu o poate vedea deloc." „Pânză fermecată!", a strigat împăratul. „Faceți-mi pe loc un costum!" El le-a dat mătase și fir de aur. Ei le-au ascuns pe toate în traistele lor și s-au așezat în fața unui război de țesut gol.

Clinc-clanc, făcea războiul de țesut gol. Clinc-clanc, clinc-clanc. Țesătorii au țesut toată ziua, dar fără nimic. Curând, împăratul și-a trimis la ei cel mai bătrân ministru, să se uite. Bătrânul și-a pus ochelarii. S-a uitat la război. S-a mai uitat o dată. „Vai de mine", a gândit el. „Eu nu văd nimic! Oare sunt prostuț? Nimeni nu trebuie să afle vreodată." Așa că a zâmbit și a dat din cap. „Ce culori frumoase", a spus el. Și clinc-clanc, făcea războiul de țesut gol.

În sfârșit, împăratul a venit să vadă și el cu ochii lui. În urma lui veneau toți domnii și toate doamnele de la curte. „Nu-i așa că este frumoasă?", au spus țesătorii, ridicând în aer mâinile goale. Împăratul s-a holbat. Nu vedea nicio pânză. Nu vedea niciun fir. „Vai de mine", a gândit el. „Oare sunt prostuț? Doar sunt împărat! Nimeni nu trebuie să afle vreodată." Așa că a zâmbit. „Frumoasă!", a spus el. „Frumoasă!", au spus domnii. „Frumoasă!", au spus doamnele. Și niciunul dintre ei nu vedea nimic.

Toată noaptea, țesătorii au tăiat aerul cu foarfecele. Clanc, clanc, tăiau în gol. Ac, ac, coseau în gol. Dimineața și-au ridicat brațele, de parcă ar fi ținut ceva foarte ușor. „Iată pantalonii. Iată haina. Abia o să-i simțiți!" Împăratul și-a scos hainele de catifea albastră și a rămas în lenjeria lui lungă de lână. Țesătorii l-au îmbrăcat în nimic, nasture cu nasture. Apoi s-au plecat, au ieșit în vârful picioarelor pe ușa din spate și au plecat departe, peste deal.

Afară, în soare, a pornit împăratul, cu bărbia sus și cu coroana pe cap. Tobele băteau bum-a-tum, bum-a-tum. Tot orașul stătea și privea. Toți auziseră de pânza fermecată și nimeni nu voia să pară prostuț. „Ce haină!", strigau ei. „Ce pelerină lungă și frumoasă!" Fiecare se uita la vecinul său și fiecare continua să zâmbească. Bum-a-tum, băteau tobele. Și tot nimeni nu voia să fie primul care să spună ceva.

Atunci s-a auzit un glasuleț din fața mulțimii. O fetiță stătea sus, pe umerii tatălui ei, și se uita, și se uita. „Dar el are pe el doar lenjeria!", a spus ea. Strada a tăcut deodată. „Ai auzit-o?", a șoptit tatăl ei. Șoapta a mers pe stradă ca vântul prin iarbă. „Doar lenjeria. Doar lenjeria!" Împăratul s-a uitat în jos. Erau nasturii lui mici de lemn. Erau chiar genunchii lui.

Obrajii i s-au făcut roz. Apoi umerii au început să-i tremure. „Ho, ho, ho!", a râs împăratul. „Așa e, chiar sunt!" Și tot orașul a râs împreună cu el, lung și blând. S-a plecat în fața fetiței. „Mulțumesc", a spus el. „Mi-ai spus adevărul." În noaptea aceea și-a pus cămașa lui veche de noapte, în dungi, cea moale, cu un petic la cot. Toți o puteau vedea. Și îl ținea cald din cap până-n picioare. „Aceasta", a spus el căscând, „este cea mai fină pânză din lume." Noapte bună.