Ionel și vrejul de fasole

Cu mult timp în urmă, trăia un băiețel pe nume Ionel, împreună cu mama lui și cu vaca lor, Bălana. Erau tare săraci. Într-o dimineață, Bălana nu a dat deloc lapte, iar oala cu mămăligă era goală. — Du-o la târg, Ionele, spuse mama, oftând. Vinde-o bine și adu acasă niște bani pentru pâine. Ionel luă frânghia și porniră la drum, tropa-tropa, tropa-tropa, pe drumul lung.

Pe drum întâlni un moșneag mic și caraghios, cu o pălărie verde și strâmbă. — Frumoasă vacă, zise el. Îți dau cinci boabe de fasole pentru ea. Pune-le seara în pământ, și până dimineață ajung la cer. Cinci boabe fermecate! Ionel se gândi că e un preț foarte bun. Dar mama lui nu gândea la fel. — Fasole? Vai, Ionele! Boabele zburară pe fereastră, iar Ionel se duse la culcare cu o coajă de pâine și cu inima grea.

Dimineață, camera lui era plină de umbră verde. Ionel ieși în fugă afară. Acolo se înălța un vrej de fasole gros cât un hambar, iar vârful lui se pierdea printre nori. Cu mâna după mână și frunză după frunză, tot mai sus, tot mai sus, urca Ionel. Pe lângă ciori. Pe lângă ploaie. Tot mai sus, tot mai sus, până când pașii lui ajunseră pe un drum alb și moale. La capătul drumului se ridica un castel, atât de mare, încât mânerul ușii era mult deasupra capului lui.

O uriașă îi deschise ușa. Avea ochi blânzi. — Biet copil slăbuț, spuse ea, și îi dădu pâine și lapte. Apoi podeaua începu să se cutremure. Bum. Bum. Bum. — Vine bărbatul meu! Repede, în căldarea cea mare! Intră uriașul, adulmecând. — Hum, hum, hum, miros a copil, pe pâine și pe fărâmă-n drum! — Prostii, dragule, spuse nevasta lui. E doar cina ta. Așa că uriașul se așeză la masă, iar Ionel stătea nemișcat ca o piatră.

După cină, uriașul își chemă găina. — Ouă! zise el, și găina făcu un ou de aur curat. Își chemă apoi harpa. — Cântă! zise el, iar harpa cântă atât de dulce, încât capul lui mare începu să se legene. Curând, uriașul sforăia. Nevasta lui ridică capacul căldării. — Găina și harpa au fost ale tatălui tău, șopti ea. Bărbatul meu le-a luat demult și nu le-a mai dat înapoi. Du-le acasă, micuțule.

Ionel puse găina sub un braț și harpa sub celălalt. Dar harpa se trezi. — Stăpâne! Stăpâne! cântă ea. Uriașul deschise un ochi. — Hum, hum, hum, cine mi-a luat harpa? Hai, hai, hai! Bum. Bum. Bum. Ionel o luă la fugă pe drumul de nori și sări pe vrej. Cu mâna după mână și frunză după frunză, tot mai jos, tot mai jos, tot mai jos. Sus, deasupra lui, vrejul începu să se zgudue.

— Mamă, securea! Tac, tac, tac, tăia Ionel. Vrejul scoase un lung oftat verde. Se aplecă încet, încet, și se așeză pe pajiște ca o panglică lungă și verde. Sus, printre nori, uriașul își trase înapoi cizma cea mare. — Se clatină prea tare, bombăni el. Și oricum, e prea mic acolo jos. Nevasta lui îi aduse un castron cu budincă și fredonă o melodie. Iar uriașul văzu că asta era chiar mai bine decât o harpă.

Găina făcea câte un ou de aur pe zi, și era de ajuns. Mama lui Ionel o cumpără înapoi pe Bălana, și în oală era din nou mămăligă. Iar în fiecare seară, harpa cea mică îi adormea cu cântecul ei. Sus, printre nori, uriașul rămase fericit acasă. Dacă într-o seară de vară auzi un bubuit încet și blând, nu te teme. Este doar el, care sforăie. Hum, hum, hum, e vremea de somn pentru toți. Noapte bună.