Momotaro, Băiatul-Piersică

Demult, în Japonia, trăiau un moșneag și o bătrânică într-o căsuță de lângă munți. Erau buni și fericiți, dar nu aveau copii. Într-o zi, moșneagul s-a dus în pădure după lemne, iar bătrânica s-a dus la râu să spele rufe. Și, pe apă, legănându-se în sus și în jos, venea plutind o piersică uriașă, rotundă și roz! — Vai, a zis bătrânica, ce piersică minunată! O iau acasă pentru soțul meu.

Seara, moșneagul a scos cuțitul ca să taie piersica. Dar, înainte să o atingă, piersica s-a deschis singură. Și înăuntru era un băiețel micuț, care râdea și flutura din mânuțe! — Nu vă speriați, a spus băiețelul. Am venit să fiu fiul vostru. Bătrânii s-au bucurat atât de tare, că au plâns de fericire. L-au numit Momotaro, adică Băiatul-Piersică, și l-au iubit din tot sufletul.

Momotaro a crescut voinic și bun la suflet. Îl ajuta pe tatăl lui să care lemne și pe mama lui să care apă. Într-o zi, a auzit o veste tristă. Pe o insulă îndepărtată trăiau niște oni, uriași aspri și morocănoși, cu coarne. Veneau prin sate și luau orezul și comorile oamenilor. — Mă duc pe insulă, a spus Momotaro, și o să-i rog să dea totul înapoi. Mama lui i-a pregătit pentru drum o traistă cu găluște dulci din mei.

Pe drum, a venit în trap un câine. — Momotaro, încotro te duci? — Pe insula onilor, să aduc înapoi ce au luat ei. — Îmi dai și mie o găluștă? Atunci vin cu tine! Momotaro a împărțit o găluștă cu el, iar câinele s-a luat după el. Apoi o maimuță a sărit dintr-un copac și l-a întrebat la fel. După ea, un fazan cu pene verzi și roșii, strălucitoare, a zburat și el jos. Momotaro și-a împărțit găluștile cu toți și acum erau patru prieteni.

Împreună au făcut o bărcuță și au plecat pe mare. Valurile se ridicau și coborau. Fazanul zbura înainte, să le arate drumul. În sfârșit, au zărit insula, cu stânci înalte și întunecate și cu o poartă foarte mare. — Toc, toc! a strigat Momotaro, cu curaj. Poarta a scârțâit și s-a deschis, iar afară au ieșit oni. Erau foarte mari, cu părul creț și cu cornițe mici, și păreau tare uimiți.

— Cine ești tu, pitico? a bubuit cel mai mare dintre oni. — Eu sunt Momotaro, a spus băiatul. Ați luat orez și comori de la oameni care aveau nevoie de ele. Vă rog, dați-le înapoi. Oni au râs: — Ho, ho, ho! Dar câinele a lătrat, maimuța a țipat, fazanul și-a fluturat aripile, iar Momotaro a rămas drept și nu s-a clintit. Atunci oni au încetat să mai râdă. — Nimeni nu ne-a vorbit vreodată cu atâta curaj, a zis cel mai mare. Și... și nimeni nu ne-a cerut vreodată așa de frumos.

— De ce luați lucruri de la oameni? a întrebat Momotaro. Oni s-au uitat la picioarele lor mari. — Insula noastră e stâncoasă. Aici nu crește nimic. Ne era foame și nu ne vizitează nimeni niciodată. Momotaro și-a deschis traista. — Poftiți, gustați! Fiecare oni a luat câte o găluștă din mei. — Mmm! au spus ei. Ce bună e! — Dacă dați comorile înapoi, a spus Momotaro, vă învăț să cultivați mei, iar voi puteți veni la noi să facem schimburi, ca vecinii cei buni.

Oni au fost de acord. Au încărcat barca cu tot orezul și cu toate comorile și le-au făcut cu mâna la plecare. Momotaro și prietenii lui s-au întors acasă pe mare, iar toți oamenii din sate și-au primit înapoi ce era al lor. Moșneagul și bătrânica l-au strâns tare în brațe. Și de atunci, oni au cultivat mei pe insula lor și veneau la târg în fiecare primăvară, cu zâmbete largi și cu daruri mărunte. Momotaro, părinții lui și cei trei prieteni au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Noapte bună!