Prințesa și bobul de mazăre

A fost odată ca niciodată un prinț care voia să se însoare cu o adevărată prințesă. A umblat el prin lume să găsească una. A întâlnit prințese înalte și prințese mici, prințese gălăgioase și prințese liniștite. Dar, nu se știe cum, niciodată nu era sigur că sunt prințese adevărate. Mereu era câte ceva care nu se potrivea. Așa că s-a întors acasă, puțin întristat, pentru că își dorea tare mult o prințesă adevărată.

Într-o seară s-a stârnit o furtună cumplită. Tunetul bubuia: bum, bum! Fulgerul strălucea, iar ploaia cădea ca o cascadă. Deodată, poc, poc, poc! Cineva bătea la poarta castelului. Bătrânul rege s-a dus singur să deschidă. Și acolo, în ploaie, stătea o domnișoară. Apa i se scurgea din păr pe mantie, în vârful pantofilor și iar afară, pe la călcâie. — Bună seara, a spus ea. Sunt o prințesă și m-am rătăcit.

„O prințesă adevărată? O să vedem noi îndată”, s-a gândit bătrâna regină. Dar n-a spus nimic. S-a dus în camera de oaspeți, a luat tot așternutul de pe pat și a pus un singur bob mic de mazăre chiar pe fundul patului. Apoi a așezat peste mazăre douăzeci de saltele moi. Iar peste saltele a așezat douăzeci de plapume pufoase, din puf de gâscă. Patul era atât de înalt, încât era nevoie de o scară ca să te urci în el!

— Patul tău e gata, draga mea, a spus regina. Prințesa s-a uitat în sus, și mai sus, și tot mai sus. A urcat scara cea lungă, o treaptă, două trepte, până în vârf de tot. — Noapte bună, a spus regina, și a stins lumânarea. Prințesa s-a întins în patul înalt și moale. Afară șuiera vântul. Ploaia ciocănea în ferestre. Iar prințesa se răsucea într-o parte, apoi în cealaltă.

S-a întors spre stânga. S-a întors spre dreapta. S-a făcut covrig, apoi s-a întins cât era de lungă. Dar orice făcea, ceva o înțepa! — Vai de mine, a șoptit ea, ce să fie oare? A numărat oi. A numărat stele. A fredonat un cântec de leagăn. Dar nu putea să adoarmă. Toată noaptea s-a foit și s-a răsucit, până când păsările au început să cânte dimineața.

Dimineața, regina a întrebat: — Ai dormit bine, draga mea? — Ah, îmi pare tare rău, dar aproape că n-am închis un ochi, a spus prințesa politicoasă. Era ceva tare în pat. Parcă era o pietricică. Sunt toată vânătă! Regina a zâmbit. Regele a zâmbit. Iar prințul a zâmbit cel mai tare. Numai o adevărată prințesă putea simți un bob de mazăre printre douăzeci de saltele și douăzeci de plapume de puf!

— Ești o adevărată prințesă! a spus prințul. Și a aflat curând că ea este și curajoasă, și bună, și foarte pricepută să spună povești vesele. Se plimbau împreună prin grădină în fiecare zi. Vorbeau despre stele, despre noaptea cu furtună și despre scara cea lungă. Și nu peste multă vreme, prințul a rugat-o să se mărite cu el, iar ea a spus da.

Și bobul de mazăre? A fost pus într-o vitrină de sticlă, în muzeul castelului, pe o pernuță moale de catifea. Dacă nu l-o fi luat cineva, îl poți vedea și azi. Iar în fiecare noapte, prințesa dormea într-un pat călduros, cu o singură saltea, o singură plapumă și nicio mazăre. Dormea atât de bine, toată noaptea, întocmai cum vei dormi și tu în noaptea aceasta. Noapte bună.