Spiridușii și cizmarul

A fost odată, într-un orășel cu acoperișuri strâmbe, un cizmar bătrân, pe nume Tobias. Muncea cu spor în fiecare zi și ciocănea cu ciocănelul lui: toc-toc-toc. Dar vremurile erau grele. Într-o seară, i-a mai rămas piele doar pentru o ultimă pereche de pantofi. — Ei, a oftat el, o să croiesc pielea diseară și o s-o cos mâine dimineață. A așezat frumos bucățile pe masa de lucru, a stins lumânarea și s-a culcat.

Dimineață, Tobias a coborât scările, frecându-se la ochii somnoroși. Și ce să vadă? Pe masă stătea o pereche de pantofi, gata făcută! Fiecare împunsătură era mică și dreaptă. Pielea strălucea ca o castană. — Nevastă, nevastă, vino să vezi! a strigat el. Nevasta a venit în grabă. — Cine oare i-a făcut? a șoptit ea. Nimeni nu știa. Chiar în ziua aceea a intrat în atelier un domn. I-au plăcut atât de mult pantofii, încât a plătit cât să cumpere piele pentru încă două perechi.

În seara aceea, Tobias a croit două perechi de pantofi și le-a lăsat pe masă. Dimineață, iată-le gata, lucioase și frumoase! Doi clienți le-au cumpărat, iar Tobias a luat piele pentru patru perechi. Dimineață, patru perechi erau gata. Apoi opt perechi. Apoi și mai multe! Curând, micul atelier s-a umplut de oameni veseli, care probau cei mai frumoși pantofi din oraș. Tobias și nevasta lui aveau pâine pe masă și lemne pentru foc. Dar tot nu știau cine sunt ajutoarele lor.

Într-o noapte, chiar înainte de iarnă, Tobias a spus: — Nevastă, ce-ar fi să rămânem treji, ca să vedem cine ne ajută? — Ah, da, a zis nevasta. Au lăsat o lumânare aprinsă și s-au ascuns în colț, după hainele atârnate în cuie. Au așteptat și au tot așteptat, liniștiți ca doi șoricei. Ceasul făcea tic-tac, tic-tac. Orășelul a adormit. Și atunci, la miezul nopții, au auzit un sunet mărunt: tip-tap, tip-tap, tip-tap.

Doi spiriduși mititei au venit săltând pe podea! S-au cățărat pe masa de lucru. Au luat acele și ciocănelele și s-au pus pe treabă. Ac, ac, toc, toc! Degetele lor zburau atât de repede, că abia le puteai vedea. Fredonau în timp ce lucrau. Dar Tobias a observat ceva. Spiridușii erau desculți, iar hainele lor erau subțiri și pline de găuri. Când au terminat lucrul, au sărit jos și au fugit în noapte.

— Dragii de ei, ne-au ajutat atât de mult! a spus nevasta a doua zi dimineață. Dar sigur le e frig. Hai să le facem ceva cald. — Ce idee frumoasă! a zis Tobias. Așa că nevasta a cusut două cămășuțe, două hăinuțe și două perechi de ciorăpei de lână. Iar Tobias a făcut două perechi de ghetuțe, cele mai mici și mai moi ghetuțe pe care le făcuse vreodată. În seara aceea, în loc de piele, au pus darurile pe masă. Apoi s-au ascuns din nou.

La miezul nopții, tip-tap, tip-tap, au venit spiridușii. S-au cățărat pe masă să lucreze, dar au găsit, în schimb, darurile! Ochii li s-au făcut mari cât cepele. Și-au pus cămășuțele, hăinuțele, ciorăpeii și ghetuțele. S-au privit unul pe altul și au râs, au râs de se prăpădeau. Apoi au dansat! Au dansat peste masă, peste scaune și au ieșit pe ușă, cântând un cântecel vesel despre hainele lor noi și calde.

Spiridușii nu s-au mai întors niciodată să facă pantofi. Dar era bine și așa. Tobias le învățase șmecheriile, iar atelierul lui a mers bine tot restul vieții. În fiecare iarnă, când ninsoarea cădea încet, el și nevasta lui stăteau lângă foc și zâmbeau. — Sper că prietenii noștri mititei le este cald în noaptea asta, spuneau ei. Și undeva, sub stele, doi spiriduși mititei, în ghetuțe mititele, stăteau și ei la căldurică. Sfârșit. Noapte bună.